Cand ai ceva, multumeste-te cu ceea ce ai…

Cand ai ceva, multumeste-te cu ceea ce ai…

“Nu ravni la prea multe, ca sa te poti bucura de ceea ce ai” – Hrant Avakian. Intotdeaua nu suntem multumiti cu ceea ce avem. Mai mereu vrem mai mult si mai mult daca se poate enorm de mult. Trebuie stiut ca niciodata nu ni se va da in viata, decat atat cat putem sa ducem. Nu ne nastem cu fericirea in sange, ea este o optiune a fiecaruia dintre noi, pentru ca modul in care vede fiecare fericirea, este total diferit de la caz la caz, de la individ la individ. Cat meritam, ne-o spune numai constiinta. Restul este iluzie… „Cat si ce primeste cel caruia i s-a dat” ar putea fi intrebarea constanta. Perspectiva corecta nu tine, insa, de cat si ce primeste, ci de cum si pana cand primeste.

Publicitate

Omul afiliat materialitatii si obisnuit cu intrebari lipsite de substanta spirituala, pe care el insusi le-a elaborat si care vor fi devenit, intre timp, criterii de orientare, isi reduce in chip natural orizontul cautarilor doar la cat si la ce, fara a-si pune cel putin o clipa problema ca atat cat-ul cat si ce-ul sunt dimensiuni relative. Totusi, nu exista nimic contractual in aceasta stare, pentru ca nu exista ceva mai real in afara faptului ca primim doar atât cât suntem capabili sa pastram si accedem doar la atât cât suntem apti sa întelegem.

Iluzia lui “a avea” . Dincolo de aceasta evidenta ramanem doar cu iluzia ca posedam ceva. Pentru cat timp? Raspunsul este evident: pret de-o iluzie, aidoma materialei iluzii ca: “time is money”, ca expresie a elaboratei neputinte de a merge mai departe de propriul castel de nisip. Chiar daca ea, iluzia, dureaza ani intregi, nu este, in cele din urma, decat o stare goala de continut, conditionata de propriile noastre fantasme, simpla imagine a ceea ce credem ca suntem. Doar in clipa in care iluzia lui “a avea” isi reveleaza falsitatea in forul interior al constiintei, care descopera fiintei adevaratul nivel la care a ajuns, aflam de ce nu putem avea mai mult decat voim.

CITESTE  Scrisoarea unei dame de companie pentru sotiile clientilor ei "sotul tau vine la mine ca sa ramana langa tine"

Astfel, a merita sau a nu merita ceva este raspunsul pe care-l da constiinta, independent de orice judecata fundamentata pe aparente. Nu meritam sa avem decat ceea ce putem pastra. Atunci, ce poate pastra un om care-si masoara zilele asteptand ceva, ignorind insa ca judecata constiintei ii refuza dreptul de a avea mai mult decat poate intelege? Raspunsul este evident: doar atat cat poate cuprinde din verdictul judecatii propriei constiinte, condus inca de stari iluzorii si prizonier al continuturilor la care nu vrea sa renunte.

Publicitate

Nu din neputinta, ci din refuzul vointei de a face pasul spre intelegere, de a incepe drumul care-i reveleaza ceea ce este. Iluzia bunei situari dispare numai atunci cand, fata-n fata cu propria sa constiinta, persoana inainteaza, plecand de la ceea ce este, pentru a se schimba in ceea ce trebuie sa fie, cand acumuleaza, prin lucrare si constiinta valorica a ceea ce a obtinut, nu pentru a avea pur simplu – ca semn al ramanerii in iluzie, ci pentru a inainta spre chemarea care i-a fost facuta: aceea de a-si intelege chipul pentru a cauta continuu asemanarea cu Dumnezeu.

Neputinta plinatatii de sine. Marea drama a omului modern, total incult din punct de vedere spiritual, consta in faptul ca vrea sa primeasca mai mult decat poate intelege si avea mai mult decat stie sa pastreze. El se situeaza, asadar, intr-o pozitie care-l depaseste prin chiar faptul ca n-a facut efortul necesar s-o merite. Evident, constatand alegerile modernitatii, aceasta situare pare a fi de minima importanta. Trecand, totusi, peste aparente intelegem ca in acest punct de plecare gasim explicatia marilor esecuri, fie ele colective sau personale.

CITESTE  Cauti sa-ti intelegi drumul tau in viata? 15 pasi care te va ajuta sa intelegi menirea ta

Cine voieste cu orice pret mai mult decat poate duce, se va pastra mereu in limita iluziei ca poseda cunoasterea si ca are, in consecinta, toate drepturile si capacitatea nelimitata de a face orice. Or, tocmai neintelegerea limitei, a momentului in care o persoana trebuie sa se opreasca pentru ca este realmente incapabila sa cuprinda dimensiuni care-o depasesc, se constituie in cauza a teribilelor tragedii umane sau a esecurilor de toate felurile. O societate în care persoanele nu au aflat, inca, ce pot face si ce nu pot face cu adevarat, este pe cale de a esua iremediabil, deoarece aceste persoane pline de sine esueaza ele insele. Esecul colectiv reprezinta, astfel, imaginea imediata a esecului individual.

Se va lua de la noi ceea ce nu ne apartine, pentru ca ni s-a dat numai atat cat vom face efortul sa intelegem. Dincolo de aceasta limita isi fac loc eroarea si esecul. Aceasta nu inseamna ca nu ni se cere sa inaintam spre noi spatii de intelegere! Castigandu-le, ni se da dreptul de a avea ceva in plus, pentru ca vom fi ajuns sa accedem la nivelul necesar pastrarii lor. Insa, o conditie se impune de la sine: le vom pastra numai in masura in care vom face efortul constant de a le merita, fiindca omul nu este un depozit, ci o existenta dinamica ce-si prelungeste posibilitatile de intelegere acumuland, prin cunoastere, noi reflexe care-i sustin inaintarea. Reflectati si voi la ceea ce am scris in acest articol, si dupa aceea mai vedeti care va sunt prioritatile de viitor.

Publicitate
%d bloggers like this: