Mintea si Norocul – o povestire minunata

Mintea si Norocul – o povestire minunata

“Se zice că odată norocul şi mintea s-au prins să meargă împreună la drum şi au plecat amândoi într-o călătorie. Ziua întreagă au tot mers ei pe un drumeag de ţară, plin de colb, şi mai cu vorba, mai cu gluma, iată că soarele se ascunde după un deal, şi noaptea i-apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor ajunge ca să înnopteze acolo.

Publicitate

Ce le rămânea de făcut? Unde era să poposească peste noapte călătorii noştri? Se tot gândeau ei îngrijoraţi. În cele din urmă, norocului i-a trăsnit prin gând o idee năstruşnică:

– Ce atâta bătaie de cap! Hai să ne trântim aicea în mijlocul drumului, că nu e cine ştie ce până dimineaţa şi, osteniţi cum suntem, ne vom odihni tot aşa de bine, ca şi când am dormi în perinile cele mai moi.

– Dar dacă va veni vreun cal peste noapte – zice mintea cu glasul ei înţelept – şi va da peste noi, aşa e că nu ne va merge tocmai bine? Hai să ne dăm la o parte din drum şi să ne odihnim pe pajiştea de alăturea. Ş-apoi şi altfel, nu e mai bine să ne aşezăm pe iarba verde, decât aici în pulbere?

– Fă tu cum ştii, zise norocul, eu unul mă culc aici în mijlocul drumului!

Şi zicând aceste cuvinte, îşi şi trânti jos zăbunul din spate, adică haina sa ţărănească, aşezându-se deasupra îmbrăcămintei de lână, îşi puse palma căpătâi şi, cât ai da la amnar, a şi adormit, că tare obosit mai era!

CITESTE  Top 10 CELE MAI AMUZANTE curiozități din lume. Garantăm că vei râde copios
Publicitate

Spre deosebire de noroc, mintea, mai cu scaun la cap, ieşi din drum, îşi căută un locşor potrivit pe pajiştea moale ca mătasea, îşi aşternu cum ştiu ea mai bine, zise Tatăl Nostru, îşi făcu cruce şi apoi, ostenită cum era, adormi în curând.

D-abia aţipiră drumeţii noştri, şi iată, în tăcerea nopţii, se aude o duruitură, care se apropia din ce în ce mai mult. Era un car cu coviltir de rogojină, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se învârteau cu repeziciune şi acum-acum carul avea să sosească în locul unde dormeau drumeţii noştri. Încă vreo două-trei clipite şi norocul ar fi fost făcut praf şi pulbere de copitele cailor sirepi, adică vijelioşi şi de roatele cele grele ale carului.

Dar norocul tot la noroc trage!

Când mai erau doar vreo zece paşi între car şi el, auzind zgomotul, norocul se trezi din somn şi cât ai clipi din ochi se-nălţă şi sări drept în picioare. Caii, speriaţi la vederea lui, au sărit şi ei mai la o parte. Trăgând carul din drum au luat-o razna pe câmp tocmai pe lângă picioarele minţii, care nu s-a trezit aşa de curând. Sărmana de ea a rămas multă vreme leşinată, după rănile căpătate.

Când se desmetici, Mintea, cu înţelepciunea ei îi spune celui ce o însoţise la drum să-i caute nişte ierburi, cu care nu peste mult timp îşi vindecă rănile de la picioare!

Publicitate
%d bloggers like this: